Am început să evit filmele fabricate acum câteva decenii, considerate geniale şi nemuritoare de criticii şi specialiştii de film. În primul rând, pentru că evit complexitatea, dar şi sofisticăreala şi scliviseala regizorilor geniali, admirate necondiţionat de fanii şi galeriile lor. Prea complicată îmi este viaţa, de aceea probabil prefer filme simple, dacă nu chiar simpliste, care cel puţin nu fac o profesie de credinţă din încifrarea realităţii, încifrată şi aşa destul de mult pentru specia Homo Sapiens. Face mai inteligibilă lumea şi viaţa pentru un consumator obişnuit de filme, creaţiile încâlcite ale unui Tarkovski? Dar scremătura homofobă a unui Bertolucci sau Godard? Mai inteligibilă – sigur nu, însă mai confirmatoare de mituri ale dreptei conservatoare – cu siguranţă!
Deci, dacă elita şi învăţăceii alienaţi ai acesteia, care au făcut un cult din „vorbirea frumoasă” îşi pot permite luxul de a se complace în a „preschimba tot ce-i neînţeles în neînţelesuri şi mai mari”, eu aş prefera să mă familiarizez cu dimensiuni ale artei sau kitch-ului care nu aparţin încă tezaurului culturii mondiale, cu opere (dar nu ale monştrilor sacri academizaţi) care ar contribui la eliberarea mai multor categorii umane ţintuite până în prezent la stâlpul infamiei, inclusiv cu complicitatea creatorilor nemuritori şi a geniului lor inocent, dar mai ales neangajat…
Enervant 
pai, injura..astfel ai iesi din ‘capcana” cultului regizorilor geniali.. vezi filme de Sergiu Nicolaiescu, alea sunt „transparente”, fara scrematuri si fara homofobie…
Filmele lui Sergiu Nicolaescu sunt mai patetice decât autorul însuşi, mai patetice chiar decât patetismul…
G, i highly recommend, (for any of you)
„The Pursuit of Happyness”
This is one of the best film i saw 😉
I loved this movie! Everybody needs to see especially the people in this world that take everything for granted, watch this movie, it will change you!
Îmi amintesc şi acum cum în unul din filmele sale, Bertolucci l-a pus pe protagonistul filmului să strige în plină stradă din urma unui alt personaj, care îl seduse sau violase în copilărie (nu mai ţin exact minte cum a fost): „Este Fascist! Şi homosexual!”. Genialul regizor a uitat să adauge măcar o scenă din lagărele fasciste, în care homosexualii formau o categorie aparte de deţinuţi, care purtau triunghiuri roze. Dar ideologia lui catolică, de dreapta şi homofobia sălbatică i-au dictat să aleagă anume scena cu pricina, care echivala homosexualitatea cu fascismul şi cu pedofilia (un procedeu foarte uzitat de altfel şi de propaganda comunistă).
Să-mi mai spună cineva că în artă contează doar criteriul estetic, că arta e apolitică, că Bertolucci e în primul rând un mare artist.
La fel, şi marele Godard a pus să se sărute doi bărbaţi într-un weceu sau mai degrabă două mumii fardate în nemuritorul său film, de la care pute deja a hoit şi a desuet, „Masculin et feminin”, pe care cineva îi surprinde în flagrant delict, după care pe o oglindă aburită apare o inscripţie de genul: „Homosexualii sunt laşi!”.
Cred că toate producţiile artistice am putea să le analizăm folosind termeni de genul: stânga sau deapta politică, homofobie sau heterocentrism etc., indiferent de genialitatea lor debordantă.
Gicu, iti recomand filmul ‘Valul’ sau in germana ‘Die Welle’, sau in franceza ‘la Vague’- cum il gasesti. Pe durata unei saptamani de atelier, un profesor intr-un liceu german trebuie sa le predea elevilor ce inseamna o ‘autocratie’. Si ca proiectul sa fie mai interactiv, el le propune sa creeze o grupare care sa raspunda criteriilor unui regim autocratic: respect pentru lider si disciplina, spiritul de comunitate si solidaritate intre membri ( deci excluderea automata si marginalizarea a celor care nu vor sa participe la proiect), o uniforma ( camasa alba- simpla, dar care le permite sa se identifice reciproc usor), un nume pentru grup, o emblema si un salut intre membri. Din ceea ce parea la inceput – un proiect didactic care sa le clarifice elevilor ideea de autocratie si cum functioneaza ea, a degenerat intr-o adevarata miscare in sanul liceului cu consecinte cat se poate de grave si care i-au scapat de sub control chiar si profesorului initiator al atelierului. Invataminte: pana si o societate la prima vedere democratica nu poate evita riscul, prin manipularea unei categorii fragile- in cazul dat a tinerilor, de a escamonta oricand intr-o dictatura si terorizare a celor din jur.
Nemaivorbind de Harvey Milk, ultimul film cu Sean Penn, despre miscarea gay din San Francisco din anii ’70. Eu l-am vazut aseara! Excelent!
Mersi, Marcela, pentru recomandări. O să încerc să le găsesc…